Babyface

De când mă ştiu am avut o înfăţişare ce exprimă un număr de ani mult inferior celui din actul de identitate, traiectoria fiindu-mi definită încă de la naştere, propria mamă descriindu-mă cu afecţiune “mâţă slabă călcată pe autostradă”.

         Ca atare în clasele primare arătam ca un copil de grădiniţă (nu mă ajutau nici ochelarii sau “dinţii de hârciog”),  în gimnaziu părea că abia sunt la vârsta de buchisit literele, totul culminând la obţinerea buletinului, când taică-meu a trebuit să jure că am într-adevăr 14 ani. La toate aceste impresii contribuia însă şi atitudinea mea concordantă cu aspectul exterior, aici amintind doar cum în cadrul pregătirii la matematică mă ascundeam sub masa profesoarei în aşteptarea corectării exerciţiilor, ce în mintea mea nu puteau fi decât dezastruoase.

          Apoi a venit liceul, unde până şi cea mai dură profesoară, cea de informatică, mi se adresa cu diminutive înainte să mă gratuleze cu câte un 5. Singurele dăţi când mă simţeam şi eu egala colegilor erau la ora de chimie, în momentul în care stimabilul dascăl arunca nediscriminatoriu cartea pe câte-o bancă şi îmbia nefericitul cu glas mieros “dumneata la tablă”. După declanşarea bolii şi tratamentul cortizonic intensiv (pentru cine a deschis mai târziu televizoarele este vorba despre lupus) situaţia a devenit şi mai tragi-comică, trebuind să-mi caut haine lălâi ca să nu arăt precum o gravidă în luna a 11-a cu facies pufos de bebeluş şi să mă trezesc protagonista show-ului “mame adolescente”. Din una într-alta a trecut timpul, starea de sănătate mi s-a îmbunătăţit, am scăpat de pufoşenie şi m-am întors la aspectul normal de copilaş inocent. Şi am împlinit 18 ani. Mare zi mare. Ia ghiciţi acum ce cadouri am primit de la prieteni (bilete la vreun concert? o carte faină? barem ceva dulciuri deosebite?)..ei aş. Jucării. Da, da, aţi citit bine. O păpuşă cântătoare şi nişte pluşuri. De fapt n-ar fi trebuit să mă mir..cu un an înainte am primit din partea colegilor de clasă un urs cântător, pe deasupra foarte sensibil la atingere, neputând fi oprit odată ce se pornea să behăie.

         Acum proaspăt majoră am fost delegată de taică-meu să depun nişte cupoane la o tombolă de loto. Mi-am trecut propriul nume dar m-am lovit de refuzul agentei care m-a întrebat  în silă dacă am buletin. Bine că-l aveam la mine.

         Mai trece un timp şi ajung la facultate, unde voi rămâne etern studenta de anul întâi. Norocul meu că cea mai bună prietenă şi colegă avea aceeaşi expresie copilăroasă. Prin anul 2 sau 3 mă aflam să rezolv ceva într-un liceu din oraş când m-am trezit abordată cu întrebarea “cum o cheamă pe profa de francă?” de parcă aş fi fost colega lor de-o viaţă. Cu altă ocazie un bun prieten s-a oferit să mă ajute cu examenul la radiologie (materie la care nu învăţasem mai nimic la partea practică) şi m-a dus la o cunoştinţă de-a lui radiolog să-mi explice niscai radiografii. Omul m-a privit cu milă şi s-a mirat că amicul are o fată aşa de mare (diferenţa dintre noi era doar de câţiva ani). Trece şi etapa asta, devin “rezistent” şi încep să umblu prin vasta Europă pentru a-mi îmbunătăţi activitatea ştiinţifică. Înaintea unui congres din Moscova aproape nu sunt lăsată să intru în ţară, vameşii crezând că am paşaport contrafăcut, nevenindu-le să creadă că am 28 de ani. Anul următor treceam printr-o perioadă depresivă şi ca să-mi fac de lucru m-am înscris la un curs de limba turcă ce se ţinea vinerea după-amiază în clădirea unui liceu. Într-una dintre vineri era un portar nou care m-a întrebat îngrijorat dacă am de gând să rămân pe weekend în internat. Tot în acel an am avut parte de cea mai epică situaţie din gama asta: eram în aeroportul Otopeni la check-in pentru zborul de Paris, unde mergeam la un seminar câştigat în urma prezentărilor de la congrese şi publicării diverselor articole medicale. Taică-meu mă adusese la aeroport şi stătea cu mine la ghişeu, iar angajata Tarom i se adresa doar lui. “Aţi plătit taxa?” “Da, am plătit toate taxele” “Şi pe aia de minor?” mick drop.

         După faza asta cred că nici nu trebuie să detaliez cum se uită însoţitoarele de zbor la mine de fiecare dată când vreau să-mi fac protecţie cardiovasculară lichidă în avion. Iar în viaţa de zi cu greu sunt luată în serios de către pacienţi, prima lor întrebare fiind aproape fără excepţie câţi ani am. Singura consolare sunt pacienţii maghiari care n-au încotro şi trebuie să-mi spună “doamna doctor”, în limba lui Attila neexistând sintagma de domnişoara doctor. Iar eu sunt o doamnă, ce naiba!!